AUTONOMII LOCALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC (SECOLELE IX-XVIII)
Întemeierea statelor medievale românești a reprezentat un proces istoric complex a
cărui desfășurare a fost favorizată de o serie de factori interni și externi. Astfel, factorii care
au creat condițiile constituirii statului în spațiul românesc în Evul Mediu au fost: existența
formațiunilor prestatale românești (cnezate, voievodate și „țări”), tendințele expansioniste ale
regatului maghiar și ale Imperiului Bizantin, constituirea Hanatului Hoardei de Aur care a
limitat influența maghiară în spațiul est-carpatic, precum și stingerea dinastiei arpadiene din
Ungaria și luptele pentru succesiunea la tron.
Constituirea statelor medievale românești a avut loc în mai multe etape, de-a lungul
câtorva secole și a constat în unirea formațiunilor politice prestatale sub o singură autoritate
politică, urmată de organizarea instituțională și de consolidarea statului.
Menționarea a două autonomii locale din spațiul românesc din secolele al IX-lea – al
XI-lea și precizarea unei caracteristici ale acestora
În secolele al IX-lea – al XI-lea, izvoarele scrise atestă existența formațiunilor politice
prestatale în spațiul intracarpatic. În lucrarea Gesta Hungarorum, cronicarul anonim al
regelui Bela al III-lea atestă existența în Transilvania, la sfârșitul secolului al IX-lea, a trei
formațiuni politice prestatale: ducatul lui Menumorut în Crișana, ducatul lui Glad în Banat și
voievodatul lui Gelu în centrul Transilvaniei. Pentru începutul secolului al XI-lea, Legenda
Sfântului Gerard menționează existența voievodatului lui Gyula, în centrul Transilvaniei, și a
voievodatului condus de Ahtum în Banat. Aceste autonomii locale dispuneau de organizare
politică (erau conduse de un duce sau voievod) și militară proprie. Voievozii Gyula și Ahtum
se vor confrunta cu oștile regelui maghiar Ștefan I cel Sfânt și vor fi înfrânți, iar formațiunile
lor politice vor intra sub controlul regatului Ungariei.
Menționarea a două autonomii locale din spațiul românesc din secolul al XIII-lea și
precizarea a două caracteristici ale acestora
La sud de Carpați, Diploma cavalerilor ioaniți (1247), atestă existența a cinci
formațiuni prestatale: Țara Severinului, voievodatele lui Litovoi și Seneslau și cnezatele lui
Ioan și Farcaș. Cu excepția voievodatului lui Seneslau, situat în zona Argeșului, celelalte
formațiuni erau controlate de regalitatea maghiară prin intermediul banului de Severin.
Aceste autonomii aveau organizare politică (conduse de cnezi și voievozi) și militară proprie.
Deși se bucurau de autonomie politică internă, aceste formațiuni prestatale depindeau de un
centru de putere extern – regatul Ungariei.
Diploma oferă informații și despre procesul de diferențiere socială din cadrul acestor
autonomii, menționându-i pe „mai marii pământului” (boieri) și pe țărani.
Prezentarea unui fapt istoric referitor la constituirea statului medieval intracarpatic
În secolul al XI-lea începea cucerirea sistematică și organizată a Transilvaniei de
către regalitatea maghiară. Maghiarii au organizat teritoriul cucerit în comitate, primul fiind
comitatul de Bihor (1111). În teritoriile cucerite regalitatea maghiară a încercat să impună
instituții politice și ecleziastice apusene (principatul și episcopiile catolice). În acest sens, în
anul 1111 este menționat Mercurius princeps și Simion, episcop catolic în Transilvania.
Încercarea regalității maghiare eșuează, deoarece în anul 1176 se revenea la instituția
tradițională românească, cea a voievodatului, fiind atestat Leustachius voievod. Pentru a-și
consolida stăpânirea în Transilvania, regalitatea maghiară a colonizat aici pe secui, sași și
Întemeierea statelor medievale românești a reprezentat un proces istoric complex a
cărui desfășurare a fost favorizată de o serie de factori interni și externi. Astfel, factorii care
au creat condițiile constituirii statului în spațiul românesc în Evul Mediu au fost: existența
formațiunilor prestatale românești (cnezate, voievodate și „țări”), tendințele expansioniste ale
regatului maghiar și ale Imperiului Bizantin, constituirea Hanatului Hoardei de Aur care a
limitat influența maghiară în spațiul est-carpatic, precum și stingerea dinastiei arpadiene din
Ungaria și luptele pentru succesiunea la tron.
Constituirea statelor medievale românești a avut loc în mai multe etape, de-a lungul
câtorva secole și a constat în unirea formațiunilor politice prestatale sub o singură autoritate
politică, urmată de organizarea instituțională și de consolidarea statului.
Menționarea a două autonomii locale din spațiul românesc din secolele al IX-lea – al
XI-lea și precizarea unei caracteristici ale acestora
În secolele al IX-lea – al XI-lea, izvoarele scrise atestă existența formațiunilor politice
prestatale în spațiul intracarpatic. În lucrarea Gesta Hungarorum, cronicarul anonim al
regelui Bela al III-lea atestă existența în Transilvania, la sfârșitul secolului al IX-lea, a trei
formațiuni politice prestatale: ducatul lui Menumorut în Crișana, ducatul lui Glad în Banat și
voievodatul lui Gelu în centrul Transilvaniei. Pentru începutul secolului al XI-lea, Legenda
Sfântului Gerard menționează existența voievodatului lui Gyula, în centrul Transilvaniei, și a
voievodatului condus de Ahtum în Banat. Aceste autonomii locale dispuneau de organizare
politică (erau conduse de un duce sau voievod) și militară proprie. Voievozii Gyula și Ahtum
se vor confrunta cu oștile regelui maghiar Ștefan I cel Sfânt și vor fi înfrânți, iar formațiunile
lor politice vor intra sub controlul regatului Ungariei.
Menționarea a două autonomii locale din spațiul românesc din secolul al XIII-lea și
precizarea a două caracteristici ale acestora
La sud de Carpați, Diploma cavalerilor ioaniți (1247), atestă existența a cinci
formațiuni prestatale: Țara Severinului, voievodatele lui Litovoi și Seneslau și cnezatele lui
Ioan și Farcaș. Cu excepția voievodatului lui Seneslau, situat în zona Argeșului, celelalte
formațiuni erau controlate de regalitatea maghiară prin intermediul banului de Severin.
Aceste autonomii aveau organizare politică (conduse de cnezi și voievozi) și militară proprie.
Deși se bucurau de autonomie politică internă, aceste formațiuni prestatale depindeau de un
centru de putere extern – regatul Ungariei.
Diploma oferă informații și despre procesul de diferențiere socială din cadrul acestor
autonomii, menționându-i pe „mai marii pământului” (boieri) și pe țărani.
Prezentarea unui fapt istoric referitor la constituirea statului medieval intracarpatic
În secolul al XI-lea începea cucerirea sistematică și organizată a Transilvaniei de
către regalitatea maghiară. Maghiarii au organizat teritoriul cucerit în comitate, primul fiind
comitatul de Bihor (1111). În teritoriile cucerite regalitatea maghiară a încercat să impună
instituții politice și ecleziastice apusene (principatul și episcopiile catolice). În acest sens, în
anul 1111 este menționat Mercurius princeps și Simion, episcop catolic în Transilvania.
Încercarea regalității maghiare eșuează, deoarece în anul 1176 se revenea la instituția
tradițională românească, cea a voievodatului, fiind atestat Leustachius voievod. Pentru a-și
consolida stăpânirea în Transilvania, regalitatea maghiară a colonizat aici pe secui, sași și
